Cu doar câteva luni înainte de a deveni membru al Uniunii Europene, România
este o ţară scumpă, cu o economie de piaţă funcţională dar cu un nivel de trai
scăzut faţă de cel la care românii aspiră. Cu un salariu mediu de aproximativ
230 de euro, într-un oraş în care chiria unei garsoniere este de minim 100 iar
facturile lunare însumează pe puţin încă 100 de euro, e greu de imaginat cum
reuşesc unii dintre români să se descurce. Soluţia: două, trei sau chiar 4
slujbe. Parafrazând teoria lui Darwin, cei mai calificaţi supravieţuiesc în
jungla urbană.
Muncesc 12-14 ore pe zi, uneori în companii diferite, dar profitând la maxim
de abilităţile şi cunoştinţele dobândite. Se zbat pentru traiul zilnic, le place
competiţia, s-au obişnuit să o ducă mai bine decât media sau pur şi simplu nu au
avut încotro. Este cazul vatmanului de tramvai care are şi o jumătate de normă
ca taximetrist, al tinerei care şi-a dorit să se realizeze în Bucureşti dar şi
al văduvei care la 30 de ani s-a trezit singură pe lume, cu un copil mic de
crescut… Actori, jurnalişti, medici, şoferi profesionişti, profesori şi
ingineri, toţi încearcă să iasă cumva de sub dominaţia unui salariu care nu le
ajunge.
Mihaela Dâmbean a absolvit un liceu sanitar apoi s-a înscris la un
colegiu de turism pe care nu l-a finalizat, a făcut o facultate de jurnalistică
şi apoi s-a hotărât să cucerească Bucureştiul: “În 2000 am luat decizia să vin
în Bucureşti. În primăvară am aflat de existenţa unui post într-o televiziune
particulară. Am dat concurs, am stat o luna de zile în probe, am luat postul de
editor general la emisiunea de dimineaţă şi de atunci au început să se pună în
mişcare nişte rotiţe care m-au adus la stadiul prezent în care am 3 locuri de
muncă şi 5 proiecte la care lucrez şi care îmi ocupă tot timpul…”
Câte ore pe zi lucrează un om care are 3 locuri
de muncă şi e implicat în 5 proiecte?
“Am un loc de muncă fix unde programul este de 8 ore mai adaug 6 ore
pentru celelalte proiecte. Îmi rămân nopţile, serile… Am foarte mult de lucru
dar asta nu înseamnă că atunci când vreau să-mi bucur sufletul nu fac în aşa fel
încât să îmi găsesc timpul pentru asta. Şi pentru prieteni îmi organizez
programul în aşa fel încât orele petrecute cu prietenii să primeze.”
Vlad Rădescu este un cunoscut actor român care îşi păstrează cota de
piaţă foarte sus, prin nu mai puţin de 7 locuri de muncă simultane: “Am ajuns să
practic multe profesii conexe celei de actor: animator cultural, iniţiator de
proiecte teatrale şi parateatrale… Sunt profesor la Universitate, conduc catedra
de teatru, practic pedagogia de aproape 20 de ani, dintr-un exerciţiu pe care îl
făceam zilnic, a ajuns o carieră la care nu m-am gândit, parcă ea m-a ales pe
mine şi nu eu pe ea… Sunt free-lancer, lucrez şi în publicitate nu numai ca
actor, am făcut şi radio, fac managementul fundaţiei Centrul Cultural European,
colaborez cu ministerul culturii… Din păcate săptămâna e prea scurtă. Nici nu
ştiu ce să fac când am un week-end liber, nu suntem obişnuiţi să avem timp
liber. Ne distrăm din ce în ce mai puţin. Dar avem prieteni cu care ne simţim
bine.”
Ruxandra Pietroşanu este şefa sectiei de Radiologie de la un
important spital Bucureştean. Pe lângă gărzile săptămânale pe care trebuie să le
facă, mai are 2 cabinete unde pacienţii o aşteaptă în fiecare după-amiază. Cum
arată o zi de-a Ruxandrei? “Când nu sunt de gardă, muncesc de dimineaţa până
noaptea, sunt la spital până la ora 14 şi apoi până pe la 19, la cabinete…
Muncesc în medie cam 12 ore, când sunt de gardă chiar 24. Cel mai greu îmi este
că nu prea ajung la copil…
– Şi cum ţi-ai motivat absenţele îndelungate de
acasă?
– I-am spus pur şi simplu că suntem numai noi doi şi că unul din noi
trebuie să muncească mai mult ca să putem să mergem inainte. Şi cum el nu poate
munci încă va trebui să muncesc eu cât pentru doi. El a zis că e în regulă,
chiar are o filosofie extraordinară… Dacă vede pe cineva care munceşte mai puţin
ca mine, imediat întrebarea lui este: Tu de ce nu munceşti mai mult? Că mama mea
munceşte şi ca să poţi să ai ce-ţi doreşti trebuie să munceşti.”
Ruxandra şi-a pierdut soţul în urmă cu un an, când fiul ei avea doar 5 ani.
Situaţia ei este stabilă acum. Ea spune că merită să muncească atât de mult,
pentru independenţa pe care ţi-o dă un venit stabil mai mare decât al mediei:
“Independenţa financiară, independenţa mentală faţă de tot şi toate, faptul că
îi poţi asigura copilului tot felul de lucruri pe care altfel nu ai putea să ţi
le permiţi… Eu extravaganţe nu prea am ci poate un trai de zi cu zi poate ceva
mai decent decât media: îmi permit să mănânc la un restaurant, să merg la un
concert, să îmi iau un parfum sau o haină mai deosebită, să îi iau copilului un
joc mai aparte, o carte… să îmi permit un concediu mai frumos.”
Mihaela Dâmbean mi-a spus că satisfacţiile personale îi permit şi să-i bucure
pe alţii: “Una dintre lefurile mele merge lunar către centre sociale, către
oameni cu probleme. E ceva înălţător pentru suflet. După ce ajut pe cineva mă
simt mai aproape de Dumnezeu. Asta e ideea. Faptul că am ajuns unde sunt
înseamnă că fac ceea ce îmi place cu satisfactie maximă şi cu satisfacţie
financiară pe măsură. E un motiv important, mă motivează teribil şi partea asta.
Poate că nu-mi rămâne suficient timp pentru câte as vrea să faci. Mi-aş dori de
exemplu să fac mai mult sport… Nu îmi permite programul însă mă trezesc cu o oră
mai devreme dimineaţa, îmi iau rucsacul în spate, pantofii sport in picioare şi
până la muncă merg pe jos. Încerc să păstrez un stil de viaţă sănătos:
alimentaţie sănătoasă, mişcare, tocmai pentru a preveni orice posibilă problemă
pe care o aduce un mod de viaţă atât de aglomerat cum e al meu.“
Dincolo de satisfacţiile personale, financiare şi spirituale pe care mai
multe slujbe le pot oferi, toţi cei cu care am stat de vorbă mi-au spus că ăsta
este mersul vremurilor. Trebuie să ne adaptăm, să facem faţă unei lumi în
permanentă schimbare, o lume în care dacă vrei să trăieşti bine, atunci nu te
poţi mulţumi cu o slujbă de la 9 la 16.
Generaţii întregi de români, de la cei ce abia au absolvit facultatea
până la cei ce îşi continuă pregătirea profesională au înţeles că “timpul trece,
leafa merge” este o concepţie depăşită. Pentru că in definitiv, aşa cum spunea
şi Darwin, în jungla (fie ea şi urbană) supravieţuieşte cel ce se adaptează cel
mai bine condiţiilor de viaţă.
