Adevarul este ca de data asta – pur si simplu nu am avut timp sa ne informam
serios despre aceasta insula – si m-am limitat la a citi din cind in cind pe
internet temperatura curenta…
Faptul ca vedeam constant temperaturi peste 25 de grade mi-a dat de inteles
ca reprezinta locul unei vacante pe care mi-o
doream la inceput de primavara
olandeza – ca de obicei vantoasa, umeda si rece.
Ce stiam deci despre Tenerife inainte de plecare
spre ea?
Ca e o insula vulcanica, ca nu are plaje atit de frumoase ca si Am zburat din nou cu o cunostinta mai veche de-a nostra: Transavia (o
|  |
Cu 2 ani proaspeti pe pasaport – Andy (baietelul nostru) – a primit
(iar noi am platit) si el un loc in avion – ceea ce a facut oarecum posibil un
zbor mai relaxat. Ne-am inarmat desigur cu un rucsac “magic’ pentru zbor – ce
continea 4-5 carti cu poze (pe care nu le vazuse inca), un biberon (cu pai) cu
suc, o cutie de plastic plina cu sandwishuri cu branza topita (pe care le adora)
si un mar taiat – pus in punguta. Referitor la cartile pe care le agreeaza –
Andy este un adevarat ‘tehnicus’ iar pentru a-i comenta putin preferintele – in
topul popularitatii conduc macaralele, trenurile, excavatoarele, elicopterele si
bormasinele.
Referitor la ultimul element – Andy a trecut printr-o adevarata pshihoza cu
acest obiect zgomot. Cu citva timp in urma, cind l-am luat de la cresa intr-o
buna zi– ni s-a spus ca a plins pina a vomitat si i s-au dat hainute noi si
curate. Am intrebat disperati ce i s-a intimplat si ni s-a spus ca s-a speriat
de zgomotul facut de un fel de bormasina-sonda – cu care o echipa a facut niste
reparatii la instalatiile termice de la cresa. I s-a explicat probabil ca
nu este ‘decit’ o bormasina – si de atunci – la zgomot asemanator – incepea sa
planga imediat. Pentru a-i diminua spaima – i-am cumparat o bormasina de jucarie
– cu baterii. Si acum insa uneori mai spune din senin: “Bormasina nu face
nimic…” – si se uita intrebator la noi…Asta a fost deci prima obsesie …
Asadar – Tenerife. Fiind o destinatie foarte populara de vacanta –
Transavia are zbor regulat zilnic iar acest lucru a fost benefic pentru noi –
pentru ca astfel am ajuns la ora 4 dupa-amiaza – si nu in toiul noptii asa
cum se intimpla de obicei cu un zbor charter.
Inca din aeroporul local – am intrat brusc in dispozitie de vacanta – vazind
abundenta de flori multicolore si palmieri impecabili in jur. Ce mai tura-vura
la 17.00 – eram deja pe balconul camerei hotelului Las Palmeras. Si ce poti face
prima daa ajuns in camera? Ei da – inspectia balconului. Si pentru ca fix-ul meu
este ca in vacanta sa am vedere spre mare – de data asta am ramas muta.
Niciodata pina acum nu am avut o panorama mai cuprinzatoare. Etajul 6 – si in
fata 180 de grade cu mare – am fi putut sa facem si paza de coasta.
…!
| Hotelul:…hm, ok dar cu o patina. Nu am reusit sa scapam de obsesia de a-l compara cu cel din Fuerteventura… si din acest motiv, nu i-am acordat decit nota 8. Daca panorama din balcon era absolut superba, in schimb camera era destul de mica …iar dupa aparitia in camera a patutului lui Andrei… a devenit chiar inghesuita. Dar ma rog, ne-am consolat cu privelistea si cu vuietul valurilor. Din balcon am privit plini de sete plaja…si curios … nu se afla nimeni la plaja. In schimb in larg se zareau roiuri de surfisti care nu se opreau din surfaj, caderi, plonjari…Tatal lui Andrei a avut brusc o tresarire de orgoliu cind m-am pomenit zicind …’astia da barbati’ si l-am simtit incordindu-si involuntar muschii… |  vedere din balcon |
…La citeva minute am pornit deci cu totii la o plimbarica pe malul marii … si
cu cit ne apropiam mai mult de plaja, crestea si deziluzia…Surprize, Supize:…
plaja era galbena dar de la stancile care o populau – fara pic de nisip ci mai
degraba un praf argilos. Am facut deci legatura si cu roiul de surfisti…
portiunea aceea era paradisul lor si nicidecum o plaja pentru familisti.
Localnicii isi numesc insula “Insula Constrastelor” – si cred ca au dreptate.
Gasesti si munte (am inteles ca se practica si skiul pe niste versanti), stai si
pe plaje la soare, exista si peisaje ‘lunare’ – doar stinci, si mai exista si
desert de nisip. Muntele insa – El Teide – ii domina caracterul. Din orice colt
al insulei, ii personalizeaza orizontul, iar in zilele senine – atunci cind nu
isi pune o palarie de nori zapada din virf ii confera eleganta. Ni s-a
parut interesant sa stam la plaja si sa vedem zapada pe varful muntelui.
Cu cit de frumoasa este imaginea muntelui, pe atit de instabila este clima
insulei. Muntele atrage deseori curenti de aer si in citeva ore, insulita se
transforma din paradis intr-un mic iad…norii negri aduna incredibil de repede
deasupra insulei, ca sa nu mai vorbim de vinturile suieratoare care schimba
plajele in dusuri cu nisip. Si sederea noastra de 2 saptamani a fost pigmentata
de temperamentul acestui munte solitar. 3-4 zile nu am reusit decit sa ne
plimbam prin Las Americas, partea buna este ca chiar daca ploua este cald si
placut. Sa nu uit sa spun ca vanturile se intesesc in special in timpul noptii.
De citeva ori – in timpul noptii suiera vantul atit de tare incit nu ma puteam
gandi decit la un film cu Marry Poppins in care obiectele zboara….
El
Teide
Nu m-as fi mirat sa vad pe geam cum zboara scaunele si mesele din balcoanele
hotelului in timpul noptii. Asadar, de spaima, dupa citeva nopti am mutat
patutul lui Andrei in coltul cel mai indepartat posibil de fereastra al camerei.
Si – ca sa intelegeti stresul meu mai bine… am dormit intr-o noapte cu spaima in
minte ca geamul balconului va ceda la vant. Poate ca 30% este doar obsesie… insa
70% a fost furtuna nu gluma.
Din balcon aveam deci o priveliste de vis. La orizont de zarea insula La
Gomera – o insulita mai mica decit Tenerife, foarte muntoasa. In citeva dimineti
senine am putut distinge cu un binoclu detalii ale insulei. Cert este ca in tot
timpul sederii noastre, chiar daca pe Tenerife era soare si cald – deasupra
Gomerei trona un palton de nori seriosi care nu cred ca ii imbucura pe turistii
de acolo. Si daca tot am adus in discutie cuvintul – binoclu, este timpul sa
dezvoltam acest subiect.
Una din obsesiile tatalui lui Andrei sunt binoclurile. Iar in Tenerife –
aceasta obsesie dormanta s-a transformat in boala. Incurajat de puzderia de
magazine tax-free (patronate de indieni foarte abili in arta comertului), Florin
i-a terorizat pe majoritatea dintre ei – cu negocierea, cumpararea si schimbarea
lor. Intr-un final, a intrat in posesia unului destul de scump care sta frumos
intr-un dulap intre vacante. Nu cred ca este nici acum fericit pe
achizitia lui – de vreme ce – nu de mult l-am surprins iar intr-un bazar rusesc
proband un binoclu (scump cit un televizor). Caut niste pastille bune impotriva
obsesiilor.
Si acum sa vorbim despre
activitatile desfasurate.
Prima si constanta – a fost excursia zilnica pina la plaja cea mai apropiata
… in jur de 1 km. O plaja nisipoasa, fina – dar cu nisip volcanic – gri
negricios. Dupa ora 12 – era imposibil sa mai traversezi nisipul fara
incaltari – altfel iti ramaneau talpile acolo – din cauza fierbintelii. Pe
plajica aceea deci, ne inghesuiam noi – batalioanele de turisti de la
circa 7 hoteluri – adica hoarde de familii cu copii
obraznici-zbieratori-plicitisiti, englezi grosolani care aveau ‘hangover’ dupa
ce traversau dimineata de la bar la plaja si spanioli sau ce or fi fost ei (cu
parul geluit si cu slipi penibili – strinsi pe fund ) care jucau fotbal pe plaja
si in acelasi timp faceau curte blondelor nelipsite oricarei plaje din lume.
(Apropo – … barbatii cu slip stans pe fund mi se par jalnici…)
Ca de obicei, Andrei era super incintat cind era vorba de activitati la Ba chiar – si-a carat de fiecare data- cuminte, intrumentele de lucru: Cind am putea spune noi mamicile ca taticii sunt mai maturi decit noi? Deci, inarmati cu rucsacuri, copil-in carucior, cutiuta cu mancare |  Andrei cu mine (mamica) |
Trecind prin harmalaia bulevardelor, nu ai cum sa nu observi asa zisa
vegetatie a barurilor – englezii. Galagiosi dar si simpatici in simplitatea lor,
acesti turisti majoritari ai lui Tenerife sunt realmente stapanii sai. Toate
barurile sunt permanent pline – televizoarele date la maxim si pe
activitati -orice de la fotbal pina la orice concursel de melci – ei
chibiteaza, beau zdravan si maninca cu placere – se pare la orice momente ale
zilei – carnati cu fasole. De atfel – cum sa nu ii simpatizezi – pe ei –
englezii – cind vezi ca poporul tau de origine are totusi citeva placeri in in
comun cu ei ….
Apoi, am devenit abonati la mini-trenuletul care facea diverse rute de-a
lungul lui Las Americas. Bucurie mai mare nici ca se putea pentru Andrei – care
de altfel – cind vedea trenuletul facea criza… de plans si nu se oprea pina nu
faceam un tur. De altfel – trenuletul era mereu populat de familii care isi
plimbau copiii – si in felul acesta am putut vedea diverse parti ale coastei
vestice ale insulei.
La un moment dat am urcat pe un versant al muntelui, intesat de satuce si
case de vacanta, si am putut admira vile superbe, si bineinteles am putut admira
panorama inegalabila a muntelui ce coboara domol spre mare. Ma uitam la satele
risipite pe coasta muntelui si ma gandeam ce priveliste au locuitorii lor din
sufragerie sau gradina. Ma imaginam bind cafeluta de dimineata privind la
picioarela mele marea…. Trebuie sa recunosc ca mi-a trecut prin cap ce bine ar
fi sa ai o casa la pensie intr-un asemenea loc.
Si
pentru ca orice vacanta este unica, iata si noi am trecut prin asa ceva. Intr-o
buna dimineata am observat ca Andrei este plin de bubite. Nici nu am apucat bine
sa ne dezmeticim ca a inceput febra. Ta da!! La apelul nostru disperat, hotelul
ne-a trimis un medic care a constatat inca de la usa ca Andrei al nostru are
varicela. Am dat disperati telefoane in Romania – la ambele tabere de bunici
si am fugit repede la farmacia cea mai apropiata de unde am luat
medicamentele prescrise. Au urmat doua nopti in care tot hotelul a putut urmari
un recital de plansete – febra si mancarimea bubitelor au fost foarte greu de
calmat. Cu ocazia asta am descoperit binefacerile unei seringi de plastic (fara
ac). Puneam solutia de paracetamol in ea si …paf… medicamentul ajungea in
gat. Nu am fi avut nici o sansa cu lingurita…
Dar chiar si cu varicela – ne-am continuat fericiti vacanta. Si pentru ca nu
il puteam expune pe Andrei la soare – faceam excursii pe insula. Cu ocazia asta
am intilnit si romani. Era un grup care ademenea turisitii la ‘alba-neagra’.
I-am auzit vorbind…hmmm – si am intrat si in vorba cu ei. Erau destul de multi
(vreo 7-8)… impinziti pe o faleza – unii ‘lucrau’ altii stateau de
‘sase’
Cu alta ocazie – am vazut cum vine o ambulanta si incarca niste batausi….
Ups – vorbeau (si injurau) in romaneste. Ei da – a trebuit sa notez si aceste
evenimente – asta pentru ca ne-au intristat…
| O alta activitate – a fost o excursie cu un vapor cu ‘fund de sticla’ – pentru a vedea delfini. Am asteptat nerabdataore momentul si eu si Andrei. Florin – mai putin. De fapt – am mers, am mers… pe ocean … in timp ce Florin devenea tot mai palid. Delfinii pe nicaieri. Eh… totusi au aparut – ca in poza alaturata 🙂 |  |
Si ce daca .. era soare si
frumos…ce poate fi mai placut decit leganatul moale al valurilor: cind pe
creasta valului, cind jos??? Exact cind vaporul s-a oprit brusc in largul
oceanului si a inceput agitatie in jurul nostru (lumea fugea in burta vaporului
sa vada delfinii) Florin a avut nevoie de ingrijiri… adica ‘pungi’. Se pare ca
Andrei m-a mostenit pe mine – nu a avut rau de mare… s-a boldit si el la
delfinii ce dadeau tarcoale geamului de sticla, am filmat , am pozat , m-am
impins cu tot felul de pusti obraznici care monopolizau geamul…
delfini…sau ce or fi ei….
Esenta vacantei:
Nisipul negru al plajelor, galagia englezilor ce umplea fiecare barulet unde
televizorul era dat pe fotbal, muzica la maxim de pe strada (pina la 11 noaptea
o auzeam din camera chiar – desi aveam marea in fata…), magazilele tax-free
ale indienilor, prosoapele de plaja cu modele f frumoase (am cumparat citeva cu
Winnie de Pooh – era 10 euro unul), pantele muntelui, vilele luxoase, multimea
si minunatia yahturilor din portul Las Americas, delfinii, furtunile
noptii…
Ne vom intoarce in Tenerife?
Nu stim inca dar parca nu. Poate doar la pensie cind o sa avem nevoie de
galagie…
autor: Mirela Zoita
