“Ce frumoasă e germana când o-nveţi la plajă, cu o
tipă blondă, plină de talent…”
10 copii beneficiază de o oră de engleză pe săptămână cu nimeni alta decât
Andreea Raicu. Intr-un centru educaţional din Bucureşti, unii dintre cei mai
sărmani copii ai capitalei şi-au găsit îngerul în persoana frumoasei vedete de
la TV. Este un gest frumos din partea unei tinere căreia viaţa nu i-a refuzat
până acum aproape nimic. Am profitat de ocazia de a o fi întâlnit în aceste
circumstanţe, greu de bănuit până acum vreo săptămână, şi i-am pus câteva
întrebări despre noua ei “carieră” de profesoară de engleză. In exclusivitate
pentru Supereva.ro:
Cum aţi devenit profa de
engleză?
Mi-am manifestat dorinţa de a fi în comitetul de organizare al Festivalului
Brazilor de Crăciun anul acesta. S-a tot discutat despre ce se întâmplă în
aceste centre şi mi-am manifestat dorinţa de a face mai mult de atât, de a fi
implicată în strângerea de fonduri. Mi s-a spus că una dintre variantele pentru
care aş putea opta este să fac voluntariat şi să predau copiilor ceva. Mi s-a
părut oportun să pedau limba engleză.
Andreea Raicu profa de engleza …
MAI MULTE POZE CU Andreea
Raicu aici >>
Cum a fost prima oră de curs?
La prima oră nu am învăţat nimic, doar am stat de vorbă, ne-am cunoscut, am
văzut cum e fiecare… o oră întreagă am tot vorbit. A fost foarte drăguţ că unii
au venit şi m-au întrebat: Dumneavoastră sunteţi doamna de la televizor cu
emisiunea cu copiii care cântă? Asta în condiţiile în care mulţi dintre ei nici
nu au televizoare, trăiesc în locuri în care electricitatea nu a ajuns încă,
unii locuiesc chiar aici într-o casă destul de prost amenajată.
A doua zi când m-am dus , deja toţi ştiau cine sunt, cu ce mă ocup, care este
viaţa mea… M-a impresionat foarte tare că mi-au făcut mici cadouri: au desenat
felicitări. Fiecare a făcut ce a putut: unul a desenat o inimă, altul a scris
numele, acele puţine lucruri pe care ştiau să le facă. Dacă n-au ştiut să scrie,
au desenat, dacă n-au ştiut să deseneze, au făcut nişte liniuţe. Probabil că au
pus pe altcineva să îmi scrie numele… Chestia asta m-a impresionat foarte tare.
Orele sunt tare frumoase pentru că ei îşi doresc să înveţe, îşi dau seama cât de
important este să înveţe.
Ceea ce le lipseşte este puterea de concentrare pentru că fiind foarte mici
unii dintre ei şi nemergând la şcoală de obicei, nu prea au exerciţiul de a
învăţa, dar cu trecerea timpului sunt convinsă că vor reuşi să se adapteze şi să
prindă cât mai multe informaţii.
Cu ce vă îmbogăţeşte această
experienţă?
E o bucurie foarte mare pentru că în primul rând mie îmi plac enorm copiii,
am foarte multă răbdare, chiar mi s-a spus că ar trebui să fac asta pentru că am
o răbdare ieşită din comun şi de asta e nevoie ca să lucrezi cu copiii, să stai
cu ei… Şi îmi place să le văd reacţiile: sunt fericiţi că sunt acolo şi că
incerc să îi ajut.
Aţi avut vreun moment de panică înainte de prima
oră?
Recunosc, în prima zi în care m-am dus şi mi-am dat seama că trebuie să
predau, nu ştiam exact cum trebuie să procedez, cum se simt ei, care este starea
lor, ce subiecte să abordez, pentru că pe lângă faptul că învăţăm limba engleză
mai vorbim şi despre alte lucruri. Am văzut o fetiţă de 6-7 ani, vopsită la păr.
Am întrebat-o cine a vopsit-o pentru că mi s-a părut uşor ciudat că o fetiţă de
7 ani are părul vopsit. Mi-a zis că mama ei, pentru că au mers la un botez şi
s-a hotărât să o vopsească. Într-o primă fază nu am ştiut care este limita până
la care pot să merg cu întrebările. Înainte de prima oră am panicat. Acum nu mai
am nici o problemă.
Aveţi un elev preferat?
Toţi zece sunt foarte drăguţi, unii sunt mai conştiincioşi, mă distrează cum
se ajută unii pe ceilalţi, nu toţi au capacitatea de a reţine, unii nu pot
pronunţa aşa cum trebuie dar se ajută şi trebuie să ai foarte multă răbdare.
Dar ce vă motivează pe dumneavoastră, o femeie
tânără, fără obligaţii, să vă petreceţi timpul cu nişte
copii?
Nu am copii dar am o fetiţă de care am grijă. Totul a pornit de la faptul că
eu am avut o copilărie extrem de frumoasă, cred că cea mai frumoasă perioadă a
vieţii mele a fost copilăria. Părinţii mei şi bunica mea au reuşit să îmi ofere
o copilărie pe care mulţi şi-ar fi dorit-o. Sună standard: fata frumoasă de la
televizor se duce să-i ajute pe alţii, da, ce poveste… Dar eu aşa am fost
crescută, să-i ajut pe alţii pentru că bucuria din ochii celorlalţi mă face pe
mine să mă simt bine. Am un grad de empatie foarte ridicat, poate părea ciudat
dar ăsta este adevărul.
Mama mea, de când m-am născut a vorbit cu mine în limba engleză, pentru că a
considerat că atunci când eşti mic ai capacitatea de a învăţa mult mai repede şi
de a prinde lucrurile mult mai repede. Nu mi-a plăcut dar acum trebuie să-i
mulţumesc pentru că limba engleză pentru mine este ca a doua limbă.
Mă gândesc că şi ei dacă vor începe să înveţe de mici, chiar dacă nu au
concentrarea necesară şi capacitatea de a reţine toate lucrurile, ceva, ceva le
va rămâne. Sunt convinsă că vor aprecia lucrul ăsta nu acum ci mai încolo, cum
am făcut-o şi eu.
Aţi spus că aveţi o fetiţă în grijă. Despre cine
este vorba?
Este vorba despre Maria, o fetiţă de care m-am lipit acum un an şi cu care
îmi petrec timpul liber iar ea îşi petrece la mine acasă toate vacanţele. Este o
fetiţă dintr-un centru de plasament, ai cărei părinţi nu au posibilitatea să o
îngrijească, sunt divorţaţi şi doar mama are drepturi asupra ei, dar nu-şi
permite să o ia acasă nici măcar de sărbători. De aceea Maria locuieşte în acest
centru de plasament. Încerc să petrecem cât mai mult timp împreună. Ea s-a
ataşat foarte mult de mine…
Dar cum aţi cunoscut-o?
Am ajuns la ea împreună cu colegii mei de la Prima, cu care am mers să donăm
nişte lucruşoare la centrul respectiv. Toţi copiii s-au lipit de mine, numai ea
nu. I-am întrebat ce fac de sărbători, ce planuri au… cei mai mulţi îmi spuneau
că pleacă. A doua zi m-am întors cu alte daruri şi am găsit-o pe Maria tot
acolo, era singura fetiţă care nu venise la mine. Nu a făcut asta pentru că e
foarte timidă, i-a văzut pe ceilalţi şi nu s-a mai apropiat.
Am întrebat-o: “tu nu pleci acasă de sărbători?” Ea a zis “Nu.” “Şi ce-ai să
faci?” “Pot să vin la tine?”… N-am ştiut cum să reacţionez pentru că nu ştiam
dacă am voie să-i promit asta, mi-am îndreptat privirea către preotul care se
ocupă de acest centru şi mi-a spus “Sigur, dacă vrei poţi să o iei acasă.”
M-a impresionat foarte tare, mi-aduc aminte că i-am promis că am să o iau
seara pe 24 înainte să vină Moşul, să-l întâmpinăm acasă. Şi-a făcut un băgăjel
mic şi mă aştepta… se făcuse foarte târziu şi s-a speriat a crezut că nu mai
vin, dar am ajuns chiar foarte târziu seara. Am petrecut 3 săptămâni foarte
frumoase, să-i dau toate lucrurile de care ea nu are parte, apoi week-end-urile
ni le petrecem împreună, o iau cu mine la emisiune, acum face parte din familia
noastră.
Cum e Maria?
Maria… e incredibil, nu ştiu cum s-a întâmplat asta dar seamănă foarte bine
cu mine, fizic. Toată lumea mă întreabă dacă nu este o rudă de-a mea sau cineva
din familia mea pentru că seamănă fantastic. Are exact aceleaşi trăsături ca şi
mine, e în aceeaşi zodie cu mine. Acum are 8 ani şi îşi doreşte să înveţe, stăm
seara şi citim poveşti, îşi doreşte să evolueze, s-a schimbat foarte tare…
Primele dăţi când am mers la prietenii mei în vizită cu ea, era tot timpul
lipită de mine, dar trecând timpul, văzând mulţi oameni, cunoscând lucruri
şi intrând în tot felul de medii, a devenit mult mai dezgheţată, acum deja e
prietenă cu toată lumea şi pune întrebări, nu se mai jenează de nimic.
Dar la propriii dumneavoastră copii v-aţi gândit?
Ce planuri aveţi?
Sigur că m-am gândit. O să fie un moment în care am să mă ocup şi de lucrul
acesta.
Ce vă doriţi, fetiţă sau
băiat?
Fetiţă
Şi cum o să o cheme?
Maria…
Forum recomandat
Zona Artelor: Carti, filme,
televiziune … si alte genuri de
arta.
