aici: Episodul 3: Din acea
dimineata, am privit femeile cu alti
ochi
Am intrat în peisaj. Mai timid la început dar până la urmă a trebuit să apăs
niţel pedala în podea. M-au năucit câteva zile viteza cu care oamenii vorbesc şi
metrourile astea acoperite de graffitti-uri ce-ţi dau senzaţia de jeg, de
slinos. Deja nu se mai găsesc locuri de vânzare în cămine, bursa s-a închis.
La facultate e bine şi frumos, profii lipsesc, asistenţii sunt vai mama lor,
m-am imprietenit cu un flăcău din Sighet, îl cheamă Onuţ. E chiar pasionat de
maşini, ăsta ştia de la cinci ani ce vrea să se facă.
Laur mi-a declarat într-o seară că s-a deschis sezonul de vânătoare la
căprioare şi făzăniţe dar mă sfătuieşte sincer la început să stau şi să observ,
altfel cine ştie în ghearele cui pic. A vrut să mă târască într-un club la o
petrecere dar era marţi şi mi s-a părut nepotrivit să petrec în timpul
săptămânii. Acasă chefurile erau mai spre sfârşitul săptămânii, să apuci să te
dezmeticeşti nu să stai cu scobitorile în ochi la cursuri. S-a întors spre
dimineaţă, puţin incoerent dar foarte vesel, îi luceau ochii ca licuricii în
noapte… N-a venit singur ci cu o domnişoară care m-a privit cu interes din cap
până în picioare înainte să plece. M-a întrebat eu de ce nu am venit la
petrecere. I-am zâmbit, i-am zis că-s mai timid… ce să mă apuc să-i zic că am o
problemă cu străinii care mă înghesuie în diverse spaţii strâmte. Mai ales
într-o pivniţă intitulată pompos club.
Probabil va trebui să mă adaptez şi la viaţa de scorbură/pivniţă/canal. Laur
spune că face parte din maturizare. Mie nu îmi pare că s-a maturizat în anii
ăştia în care a trăit la Bucureşti. E doar mai slab şi mai cenuşiu, poate şi
pentru că nu-l prea vede soarele. Când îl cauţi e la bibliotecă. L-am întrebat
dacă aşa de greu e în anul 3… din prima săptămână te încui în bibliotecă să
citeşti de dimineaţa până seara? A râs de mine, mi-a explicat că La bibliotecă e
un club pe chei.
Am făcut deja o schiţă pentru roman şi am arătat-o unor domnişoare. Au râs
cam tare de personajele mele, ba nu li se păreau destul de vulgare, ba s-au
oripilat din cauza cuvântului tanga, ba au zis că personajul masculin e cam fleţ
şi ar trebui să mă las de scris că nu am talent. Nu mă descurajez, eu ştiu că
pot, mama mi-a spus că pot.
Mie îmi place titlul ăsta, “Diamante pentru
tanga”… Am prins o dată aşa, din zbor, nişte imagini dintr-o
defilare de modă. Eram la Iulia acasă, pe canapea şi nu vedeam prea bine că mi
se aşezase în braţe şi-mi inspecta punctele negre de pe faţă (Iulia are o
obsesie cu punctele ei negre şi se oferise să exerseze pe mine). Cum spuneam… am
văzut vreo opt fete care defilau pe scenă numai în lenjerie şi-n pantofi cu
toc. Treaba cu lenjeria de dantelă mie mi se pare fumată, pe noi nu ne
interesează desenele complicate din dantelă ci ce e dedesubt. Dar dacă lor le
place să creadă că o cârpă face minuni, de ce nu. Cel mai mult mi-a plăcut una
care avea doar un petecuţ de satin în faţă şi un şnur în fund petrecut peste
talie, foarte jos, aproape de punctul de început al curbelor. Dar pe şnurul ăla
erau brodate o mulţime de pietricele lucitoare. Iulia mi-a zis că se cheamă
Cristale Swarovski. Cred că dacă te laşi pe spate şi ţi se presează cristalele
alea pe piele nu e tocmai plăcut dar femeile oricum fac o mulţime de chestii
nejustificate din punctul meu de vedere. Odată, ca să văd şi eu cum e, Iulia
mi-a pus o dungă de ceară fierbinte pe mână şi pe urmă a tras de ea. Mi-au dat
lacrimile instantaneu. Pe urmă s-a repezit cu o pensetă în sprâncenele mele dar
n-am lăsat-o, ar fi fost prea mult. Nu le înţeleg pe femei.
Iulia mea a întors capul spre TV şi a zis:
– E şi asta o
chestie să te apuci să pui pietre preţioase pe chiloţi… Dar îţi trebuie un
bărbat care să-şi permită să ţi-i cumpere…
Eu nu ştiu în ce măsură o să îmi permit vreodată să cumpăr chiloţi cu
diamante pentru femeia mea. Ca inginer cred că e cam dificil, mai ales dacă o să
mă angajez la Turbomecanica sau mai ştiu eu unde, o să lucrez de la 7 la 18 că
ăsta e programul de fabrică… Şi după 18 voi fi rupt de oboseală deci timp să
umblu după diamante n-o să am… De-aia îmi trebuie o alternativă. Ce e în stare
să facă o femeie pentru nişte diamante? Asta vreau să aflu şi am să le întreb pe
cât de multe pot.
Laur spune că asta e o tâmpenie, dar el n-a văzut defilarea aia. N-a văzut ce
ţanţoşă mergea manechina, era mândră tare că are pietricele luminoase pe
şnuruleţ. Probabil astea-s vremurile, diamantele se poartă în sprâncene, în
buric, pe chiloţi… În ziua de azi, smerenia înseamnă să cumperi merţan cu cutie
manuală, nu automată. Logic, diamantele puse pe degete nu mai sunt bune. Mă
întreb cum ar face mama dacă ar găsi la mine în cameră vreo pereche de bikinei
brodaţi cu strass-uri. Mai bine nu aflu.
VA URMA – IN SERIAL
