De ani de zile imi doream sa vad Belgradul. Sangele de sarb mostenit pe linie
materna, povestile bunicii despre orasele “de dincolo” … asta insemnand fosta
Yugoslavie, minunatiile pe care mi le aducea in copilarie (prin micul trafic) –
Coca Cola, banane, portocale, Tzipiripi, guma de mestecat, Eurocrem …. si mai
apoi povestile curtemuratoare despre razboi, toate mi s-au impregnat in minte si
mi-au creat o dorinta adanc ingopata in subconstient de a vizita Belgradul.
Aici trebuie sa fac o paranteza. Inca din copilarie, urmand traditia
familiei, o calatorie era o CALATORIE!!! Adica se pregatea din timp, cu calcule
complicate despre cati bani se aloca si cum se vor cheltui, cu informatii
detaliate despre drum si despre destinatia finala, bagaje facute cu lista in
mana, verficare amanuntita a masinii si a starii de sanatate a celor care urmau
sa plece. Odata maritata am constatat ca aceste calatorii pot fi si altfel.
Adica te trezesti dimineata si la cafea stabilesti ca pleci. Cu un schimb de
haine, banii pe care-i ai prin casa si vagi informatii despre destinatie. Asa a
fost si cu Belgradul.
Duminica dimineata am fi plecat undeva, dar nu stiam unde. Si Calin zice,
intr-o doara: Hai la Belgrad. In 30 de minute eram in masina . Am luat
sandwichuri din benzinarie, apa plata, am facut plinul si .. la drum. Pana la
granita a fost ok. Drumul prin Sag, Jebel, Voiteni, Denta, Stamora Germana,
Moravita, neasteptat de bun si deloc aglomerat. De o parte si de alta a soselei
dezmat vizual: maci, lumanarele, sagele voinicului, margarete, campuri desprinse
parca din panzele unui impresionist genial. Mireasma de pamant ud, de iarba
taiata, de flori de camp. Frumos.
Ajungem la granita. Despre frontiera de la Stamora Moravita auzisem tone de
povesti. De la cele din timpul gloriosului mic trafic, cand pe bunica o
intorceau vamesii din drum pentru o ciocolata in plus, sau cand i-au confiscat
bulbii de zambile pe care planuise luni in sir sa-i aduca pentru gradina din
curte, sau cand mi-a trecut o pereche de adidasi legati cu sfoara pe coapse, pe
sub fuste … multe. Si mai recent, imaginile cu cei ajunsi acolo ca sa ia
tigari din duty free-uri. Oricum, imi imaginam vama asta mare si opulenta. Cu
cladiri severe, cu magazine multe, curata, organizata. Cand colo, un drum
desfundat, cladiri din beton si tabla ondulata parasite, terenuri pline de
daramaturi si gunoaie, semana cu ceea ce-mi imaginez eu ca vrea sa zic un drum
spre Afganistan.
Mai intai ne-a oprit o patrula a Politiei de Frontiera. Pasapoartele. Cati
suntem in masina. Unde mergem. Totul pe un ton artagos si banuitor. Mergem mai
departe. Un ghiseu, alt politist de frontiera. Pasapoartele. Cati suntem. Unde
mergem, de ce. Ton morocanos, priviri banuitoare. Verifica atent pasapoartele,
cam 3 minute la fiecare. Pe urma cere talonul masinii – avem un Logan. Il
verifica si pe asta foarte amanuntit. Parca cu parere de rau ne lasa sa plecam.
Ajungem la ghereta sarbilor. Cam aceiasi procedura, in plus ne aplica stampile
pe pasaport. Dupa care ne cere sa deschidem portbagajul. Ne rascoleste printre
haine, olita de voiaj, sandwichuri si ramasite din ultimele excursii – o umbrela
de soare, doua perne, o punga cu scoici … numai marfa de contrabanda! In
sfarsit ne lasa sa plecam.
La sarbi, soseaua e destul de buna. Nu foarte buna. Ne poarta prin sate
ciudate. Multe case sunt parasite, multe deja prabusite – scot brate verzi de
copaci prin ferestre sau acoperis. Altele definesc un stil, probabil ultima
moda. Au mai multe etaje, sunt placate cu un fel de caramida aparenta alba,
balcoanele si lemnaria sunt maro inchis si sunt decorate cu lei in miniatura.
Multi, cat mai multi … arata urat. Trecem pe langa Varset, unde un pinten de
munte taie adanc campia, trecem prin Pancevo, aproape lipit de Belgrad printr-un
fel de surogat de autostrada. Adica are cele doua benzi pe sens plus cea de
urgenta, despartite printr-un parapet, dar are si semafoare, destul de dese, iar
pe o parte si alta se intinde un amestec de case, livezi, fabrici, benzinarii
parasite, daramaturi de tot felul.
In sfarsit ajungem in Belgrad. Moment in care incepe sa ploua. N-avem
umbrele, suntem in sandale. Noroc ca nu e frig. Trecem pe langa cele doua
celebre cladiri bombardate, ramase ca un remember cutremurator al unui razboi
cumplit. Adaposteau, din cate stiu, Ministerul de Interne si Statul major al
armatei. Sunt imense si sfartecate. Incredibil. Se vad portiuni de interior ars,
se vad pana si locurile fostelor neoane. Se vad perfect ranile scobite de
schije. Prin care au rasarit intre timp copaci, amintindu-mi de eterna incercare
a naturii de a repara cu uitare catastrofele istoriei. Deocamdata insa se pare
ca sarbii nu vor sa uite. Cautam un loc de parcare. Il gasesc cu greu. Strajuit
amenintator de un semn cu Atentie se ridica masini! Intreb un trecator cum e cu
parcarea. Imi arunca grabit peste umar: e duminica. Langa mine parcheaza o tipa.
Blonda, eleganta. O intreb daca e ok unde am parcat. Imi raspunde din varful
buzelor: pe alb e bine, pe galben nu. Studiez problema si constat ca marcajul de
sub Logan e galben. Mut masina pe marcaj alb si plec, cu speranta ca voi mai
gasi masina la locul ei. Trecem pe jos pe langa cladirile bombardate. Ploaia
sta. De data asta insa simt ca mi-e frig. Lori e nelamurita. Cine si de ce le-a
daramat. Incerc sa-i explic pe intelesul ei ceea ce multi adulti nu reusesc sa
inteleaga inca. Calin pronunta cuvintele magice: Gradina Zoologica, pe Lori nu o
mai intereseaza razboiul, vrea la animalute. GPS-ul ne spune ca avem de mers 2
km, eu as vota sa luam masina, Calin vrea sa mergem pe jos sa mai vedem ceva din
oras si sa cautam o casa de schimb valutar. Plecam pe jos. Orasul ma
dezamageste. Mult cenusiu, mult praf, murdarie multa. Poate e de vina si cerul
innorat, sau ploaia care sta din nou sa inceapa. Dar nu-mi place. Cladirile –
fie vechi , fie noi – nu au culoare. Sunt alb murdar, geamurile sunt opace. Pe
jos multe pete de guma de mestecat, hartii, si praf, gramezi de praf. Vitrinele
nu ma atrag. As fi vrut sa vad arhitectura, culoare, lumina… Nu gasim nicio
casa de schimb valutar. Intrebam la un chiosc de ziare – cica duminica oricum
sunt toate inchise. Reusim sa scoatem de la un bancomat ceva bani de pe cardul
lui Calin. Ajungem pe o strada pietonala, ceva mai animata. Un barbat imbracat
in costum popular canta la fluier: melodia e dulce si nostalgica. Trecem pe
langa terase unde oamenii beau bere sau cafea, in aer pluteste miros de pizza,
ii fac Lorianei o poza langa o fantana arteziana. Trecem pe langa tarabe cu
maruntisuri sau artizanat si ajungem la intrarea in parcul cetatii. As vrea sa
vad cetatea, pare impresionanta, dar Lori insista pentru gradina zoologica, si
cum incepe sa tune si sa fulgere in zare, hotaram ca gradina are prioritate. Am
un pic emotii, mi-e ca nu ne ajung banii pentru intrare. 250 de dinari pentru
copil, 350 pentru adulti – ne ajung. In plus aflam ca la magazinul de suveniruri
putem schimba niste euro – ceea ce si facem. Preturile la suveniruri sunt
prohibitive, mai ales tinand cont de calitatea marfii, in principal animale de
plus Made in China – rapelul fiind animale/Gradina Zoologica. Unul cat de cat
simpatic costa in jur de 900 de dinari. Lori se indragosteste de un catel de
plus. Il cumparam, eu cu gandul la ce tai din bugetul pe luna in curs – a costat
“doar” 700 de dinari.
Intram in Gradina, si sunt deja deprimata: oboseala, frica de ploaie, gandul
la bani. Drept pentru care le vad pe toate in berna. Cateva custi de sticla,
cica ar fi dihori prin ele, dar nu-i vad. Incep sa ma enervez. Deodata, ca o
minune, drept in fata, un elefant … si langa el doua camile. Lori pluteste
efectiv spre ele. Si incepem o aventura superba, plini de efervescenta si noi,
coborati spre varsta ei. Descoperim animalele ca pe niste comori ascunse intr-un
cufar din care nu ai rabdare sa scoti lucrurile pe rand. Ne repezim razand si
exclamand spre pauni, si uite, dupa ei se vad zebrele, nu pot sa cred, uite,
girafe …mama, uite lebede si au si puiuti, si manguste si maimutze, si
zimbrii, tata vreau sa merg si eu cu trasurica trasa de ponei (200 de dinari
tura) si vreau si calare pe ponei (alti 200 de dinari). Aia sunt lei albi? Uite
cimpanzeul ala cum se scarpina la fund, da’ ursul de ce doarme, of, tigrul e in
vizuina, ii vad doar mustatile si putin din bot, iar urangutanul s-a ascuns
intr-un fel de butoi din cusca lui. Si daca din insiruirea asta n-ati inteles
prea multe, sa va spun pe rand ca am vazut: elefantul, camilele, capre de toate
felurile, pauni cu coada deschisa, zebre, girafe, lei si lei albi, cimpanzei,
zimbrii, papagali de toate culorile, alte pasari exotice, lebede, ursi … bine
intretinute. In vazduh, amalgam de caraituri, tipete si tot felul de alte sunete
– coloana perfecta a unui film de animatie despre jungla. Pe alei, pasari lasate
in libertate sopersc harababura. Frumos, foarte frumos, iar pentru Lori a fost
un fel de vis devenit realitate. Mai adaugati o tusa de culoare: gradina e cumva
incorporata in zidurile cetatii, ceea ce-i sporeste farmecul
Plecam din gradina Zoologica si ne prinde iarasi ploaia. Ne repezim intr-un
gang din cetate si ajungem cumva langa un restaurant. In plina ploaie, cateva
mirese se fotografiaza de zor cu fundal de turnuri si ziduri medievale. Sunt
fumoase si elegante. Restaurantul e ocupat cu o nunta, intre timp ploaia sta,
dar la terasa se serveste doar pizza, iar Calin vrea neaparat plescavita. Plecam
mai departe, cam demoralizati si auzim zvon de muzica sarbeasca. O luam pe o
alee laturanica spre sursa. Si descoperim un restaurant mai mic, cu o terasa
faina, chelneri amabili si un meniu pantagruelic. Am luat platoul recomandat ca
fiind specialitatea casei: gratar, pui la gratar, plescavita, cevapcici
(mititei), sunca prajita, frigauri, cartofi prajiti, cascaval ras plus o salata
imensa si delicioasa – varza, salata verde, rosii, ardei si castraveti. Calin a
baut o bere – Jelena Piva – la halba, pe care a catalogat-o ca fiind
exceptionala. Lori un Sprite iar eu apa. Total de plata 1700 de dinari. Pe
drumul spre masina Lori cedeaza si isi continua calatoria pe umerii lui Calin.
Ne intoarcem pe exact aceiasi strada ca la venire, printre sarboaice elegante,
iesite la promenada, ele in cizme si pantaloni mulati, eu in fusta de vara si
sandale, ne integram perfect in peisaj …
Dupa cateva incercari reusim, mai GPS, mai intreband, sa iesim din Belgrad si
plecam spre casa. Oprim intr-un sat unde era ruga sa luam tigari si cate o
conserva de bere – 200 de dinari si mai apoi intr-o benzinarie, sa-i iau bunicii
niste ciocolata sarbeasca, din care-mi aducea ea mie in copilarie. O cutie de
bomboane, ciocolata si niste napolitane, plus apa plata – 300 de dinari.
In vama acelasi tratament, drumul a fost insa lin si pe la 12 noaptea am
ajuns in Timisoara, dupa o excursie in care Belgradul nu a fost asa cum il
visam, dar Gradina Zoologica a meritat tot drumul.